Cele 10 minute pe zi care pot schimba o familie: „Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți care se întorc“

Mulți părinți petrec ore întregi lângă copiii lor
– la masă, în mașină, în aceeași cameră
– și totuși copilul se simte singur. Nu pentru că
părinții nu îl iubesc, ci
pentru că prezența fizică și prezența reală sunt două lucruri
diferite.

Sursă foto: Shutterstock

Părinții ajung de obicei la psiholog prea târziu. Nu pentru că nu
le pasă de copiii lor, ci pentru că au încercat îndelung să ducă
singuri tensiunea din familie – au
explicat, au corectat, au pus limite, au încercat tot ce știau.
Până atunci, copilul s-a retras din ce în ce
mai mult: mai mult timp petrecut în online, nopți nedormite,
conflicte tot mai frecvente, o distanță care s-a instalat treptat.
Cifrele confirmă această realitate cu o precizie neliniștitoare:
aproape jumătate dintre adolescenții din România se confruntă cu
simptome de anxietate, unul din cinci prezintă simptome de depresie,
iar unul din patru trece prin dificultăți mintale și emoționale
moderate sau severe. În în spatele
acestor cifre nu se află, de regulă, crize bruște,
ci ani de semne mici ignorate, de emoții fără spațiu, de
conflicte închise în grabă.

„Sănătatea
emoțională nu începe în momentul în care apare o problemă“,
spune într-un interviu pentru „Weekend
Adevărul“ Ana Mărgărita, consilier
parental. „Începe din primele relații ale copilului, din
felul în care este văzut, ascultat și liniștit atunci când îi
este greu“. Ana Mărgărita lucrează cu familii din comunități
mici, acolo unde părinții duc singuri anxietatea și oboseala, fără
spații reale de dialog cu specialiști, iar întrebările rămân
adesea în familie sau migrează pe internet. Ea vorbește despre
lucruri atât de obișnuite încât trec neobservate: cum răspundem
la plânsul copilului, dacă revenim după ce am ridicat vocea, dacă
există în casă loc pentru o întrebare dificilă. Relația nu se
construiește din gesturi mari, spune ea,
ci din acumularea acestor momente mici, repetate zi de zi.

Ana
Mărgărita este și inițiatoarea seriei de dialoguri pentru părinți
„De la rădăcini la aripi“, a cărei
primă ediție va avea loc pe 2 aprilie, la Curtea de Argeș. În
multe comunități din afara marilor centre urbane, părinții se
confruntă cu aceleași provocări: anxietate, dificultăți de
relaționare, consum excesiv de ecrane, comportamente de risc, dar
fără acces la specialiști sau contexte de dialog. Prevenția
emoțională rămâne invizibilă, iar sprijinul apare adesea doar în
situații-limită. Evenimentul propune o schimbare de paradigmă:
intervenția timpurie, construită în relația părinte-copil, ca
formă de protecție pe termen lung. Temele abordate includ
atașamentul și nevoile emoționale ale copiilor, reglarea
emoțională și limitele, relația cu mediul digital și prevenția
adicțiilor. Formatul este unul de dialog deschis, care încurajează
participarea activă a publicului, nu transmiterea de soluții
standardizate.

„Weekend
Adevărul“: Mulți părinți spun: „Copilul meu nu
are nicio problemă“. În ce moment ar trebui, de fapt, să înceapă
părinții să fie atenți la sănătatea emoțională a copiilor?

Ana
Mărgărita: Sănătatea emoțională nu începe în momentul în
care apare o problemă. Ea începe din primele relații ale
copilului, din felul în care este văzut, ascultat și liniștit
atunci când îi este greu. De multe ori ajungem să vorbim despre
sănătate emoțională abia când apar simptome vizibile: anxietate,
retragere, agresivitate sau dificultăți la școală. În realitate,
prevenția începe mult mai devreme, în lucrurile simple din viața
de zi cu zi: cum răspundem la plânsul copilului, cum închidem un
conflict, dacă există spațiu pentru emoții și întrebări în
familie. Un copil nu trebuie „să aibă o
problemă“ pentru ca părintele să fie atent la sănătatea lui
emoțională. Întrebarea importantă este dacă se simte suficient
de în siguranță încât să vină spre noi atunci când îi este
greu.

Care
sunt primele semne că un copil are nevoie de mai mult sprijin
emoțional acasă, chiar dacă la școală pare că totul e în
regulă?

Mulți
copii reușesc să funcționeze bine la școală și, în același
timp, să ducă multă tensiune în interior. De aceea semnalele apar
adesea acasă. Pot fi lucruri subtile: iritabilitate frecventă,
izbucniri aparent disproporționate, retragere, dificultăți de
somn, refuzul conversațiilor sau o nevoie constantă de ecrane ca
formă de refugiu. Uneori copilul devine foarte perfecționist sau
foarte autocritic. Alteori apar schimbări în comportamentul
alimentar, în relațiile cu prietenii sau în interesul pentru
școală. Aceste comportamente nu sunt neapărat probleme de
disciplină. De multe ori sunt felul în care copilul spune că îi
este greu și nu știe încă cum să exprime asta.

Ce
greșeli fac părinții cel mai des fără să-și dea seama atunci
când încearcă să-și ajute copilul?

Una
dintre cele mai frecvente greșeli este graba de a corecta
comportamentul înainte de a înțelege emoția din spate. Când
copilul este supărat sau copleșit, instinctul adultului este să
explice, să dea soluții sau să pună imediat limite. Problema este
că, în acel moment, copilul nu mai poate procesa explicații.
Sistemul lui nervos este deja în alertă. De aceea primul pas nu
este corectarea, ci conectarea. Când copilul se liniștește și se
simte în siguranță, abia atunci poate învăța ceva din acel
moment. Mulți părinți încearcă să repare comportamentul. Dar
copiii au nevoie, mai întâi, să fie înțeleși.

Cât durează, de fapt, să treci peste o despărțire. Psiholog: După 4 ani, majoritatea oamenilor sunt abia la jumătatea drumului

Momente
mici, relație de durată

Există
lucruri aparent „mărunte“ pe care părinții le ignoră, dar
care pot afecta relația pe care o au cu copilul pe termen lung?

Da.
De fapt, relația se construiește exact din aceste lucruri aparent
mărunte. Felul în care închidem un
conflict. Dacă revenim sau nu după ce am ridicat vocea. Dacă
există momente în care suntem cu adevărat prezenți sau dacă
interacțiunile noastre cu copilul sunt aproape exclusiv despre
reguli, teme și corectare. Uneori contează mai mult dacă ne
întoarcem după un moment dificil și spunem „îmi
pare rău“ decât dacă am reușit să
evităm complet conflictul. Relația nu se
construiește din gesturi mari, ci din acumularea acestor momente
mici. Copiii nu țin minte discursuri perfecte, dar simt foarte clar
dacă adultul rămâne disponibil atunci când lucrurile devin
dificile.

Dacă
un părinte ar vrea să înceapă chiar de mâine să construiască o
relație mai bună cu copilul său, care ar fi primul lucru pe care
îl poate face?

Să
creeze un moment scurt de prezență reală în fiecare zi. Nu ceva
complicat. Zece minute în care telefonul este lăsat deoparte și
atenția este doar asupra copilului. Fără corectare, fără grabă,
fără evaluare. Copiii simt imediat diferența dintre a fi lângă
ei și a fi cu adevărat cu ei. Iar aceste momente mici, repetate în
timp, devin fundația relației.

Ce
le-ați spune părinților care cred că este deja prea târziu să
repare lucrurile în relația cu copilul lor?

În
relația părinte-copil este foarte rar „prea târziu“. Copiii nu
au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți care se
întorc. Reparația, chiar și târzie, contează enorm.
Uneori, o conversație sinceră sau
o recunoaștere simplă – „îmi pare rău, n-am fost acolo cum aș
fi vrut“ – poate redeschide relația. Legătura nu se repară
prin perfecțiune, ci prin revenire.

„A
cere sprijin este un semn de responsabilitate“

Din
experiența dumneavoastră, când ajung părinții să ceară ajutor
și ce s-a întâmplat deja până atunci în familie?

În
cele mai multe cazuri, părinții ajung să ceară ajutor destul de
târziu. Nu pentru că nu le pasă, ci pentru că încearcă mult
timp să gestioneze singuri situațiile din familie. Uneori ajung în
momentul în care tensiunea a devenit vizibilă: conflictele sunt
frecvente, copilul reacționează intens sau relația pare blocată.
Alteori, lucrurile sunt mai greu de observat, pentru că nu apar sub
formă de criză, ci de retragere. Copilul începe să se izoleze,
petrece tot mai mult timp în online, apar dificultăți de somn,
schimbări în comportamentul alimentar, scăderea interesului pentru
școală sau rezultate academice tot mai slabe. În unele situații
apar și comportamente de risc, consum problematic de ecrane sau alte
forme de dependență, episoade de violență sau tulburări de
comportament. Până în acel moment, părinții au încercat adesea
multe lucruri pe cont propriu și ajung la ajutor specializat când
simt că relația cu copilul lor începe să se fragilizeze. În
orașele mici, acest moment vine și mai târziu, pentru că există
foarte puține spații de sprijin pentru părinți. Întrebările
rămân adesea în familie sau ajung pe internet, nu într-un dialog
real cu specialiști.

Astenia de primăvară: mit sau realitate? Psiholog, despre oboseala care apare când natura revine la viață

De
ce le este uneori greu părinților să ceară ajutor sau să
vorbească despre dificultățile din familie?

Pentru
că parentingul este unul dintre rolurile în care presiunea de a
„face bine“ este foarte mare.
Mulți părinți simt că, dacă cer ajutor, înseamnă că au
greșit sau că nu sunt suficient de buni. În realitate, a cere
sprijin este un semn de responsabilitate. Există
și teama de judecată. În comunitățile mici, oamenii se cunosc
între ei, iar vulnerabilitatea devine mai dificilă. De aceea este
nevoie de spații sigure în care aceste conversații să poată
exista fără rușine.

Ritmul
domol dintr-o comunitate mică

Ce
v-a surprins, până acum, cel mai mult la nevoile părinților din
comunitățile cu care lucrați?

M-a
surprins cât de singuri se simt mulți părinți.
Există multă grijă și multă dorință de a face bine, dar
foarte puține spații în care aceste întrebări pot fi discutate
deschis. În special în orașele mici, părinții duc singuri
anxietatea, oboseala și incertitudinea legată de relația cu
copiii. De multe ori, simplul fapt că pot vorbi cu alți părinți
sau cu specialiști schimbă perspectiva. Își dau seama că nu sunt
singuri și că dificultățile pe care le trăiesc sunt, de fapt,
foarte comune.

Ce
schimbări vedeți la părinții care participă la grupurile de
sprijin sau la dialogurile „De la rădăcini la aripi“? Ce poate
face un grup de sprijin pentru părinți?

Schimbările
nu sunt spectaculoase, dar sunt foarte profunde.
Părinții încep să încetinească. Devin mai atenți la
tonul lor, la felul în care închid conflictele și la momentele de
reconectare cu copilul. Un grup de sprijin
nu oferă rețete rapide. Oferă ceva mult mai important: context și
normalizare. Părinții descoperă că nu sunt singurii care trec
prin dificultăți și că multe dintre întrebările lor sunt
comune. Când apare acest sentiment de comunitate, presiunea scade.
Iar când presiunea scade, părinții devin mai disponibili pentru
relația cu copiii lor.