Legătura dintre evrei și independența României. Condiția pusă de Marile Puteri și părerea lui Carol I
„Chestiunea evreiască” a reprezentat o problemă decisivă în recunoașterea independenței și mai apoi a unirii provinciilor românești. Propriu-zis, Marile Puteri au impus românilor anularea legilor restrictive împotriva evreilor și a discriminării sociale și politice.
Congresul de la Berlin 1878 FOTO wikipedia
Anul 1878 și anul 1919 sunt anii cei mai importanți pentru geneza statului român modern. În urma Congresului de la Berlin din iunie-iulie 1878 era recunoscută la nivel internațional independența statală a Regatului României. Practic, în acel moment, România devenea un stat suveran și independent pe harta Europei. În anul 1919, în urma Tratatului de la Versailles era recunoscută unificarea tuturor provinciilor românești și constituirea României Mari. Puțin cunoscut publicului larg este faptul că această recunoaștere a fost condiționată, mai ales în cazul independenței de stat. Mai precis, românii trebuiau să renunțe la discriminarea politică și socială a minorităților etnice și religioase, în special a evreilor din Principate.
Chemați de voievozi să ridice economic târgurile, dar lăsați fără drepturi
Evreii au avut o situație politică și socială precară în Europa până la finele secolului al XVIII lea. Ajunși pe teritoriul Europei încă din timpul Imperiului Roman, după cucerirea Iudeei, evreii au avut un statut aparte. Fiind de religie mozaică, trăind în comunități cu tradiții aparte cu obiceiuri diferite de cele ale oamenilor locului, evreii nu s-au bucurat de drepturi la fel ca toți ceilalți. În primul rând nu aveau dreptul de a deţine proprietăți funciare și de a se căsători cu creștinii. Nu aveau drepturi politice și nici nu era protejați de lege. În aceste condiții s-au orientat către negoț, cămătărie, finanțe, cârciumărit – meserii privite cu dispreţ în lumea creștină medievală. Cu toate acestea comunitățile evreiești prosperau, mai ales și datorită faptului că seniorii și monarhii medievali protejau temporar comunitățile evreiești de la care încasau taxe, luau împrumuturi și totodată ajutau la dezvoltarea economică a orașelor. În plus, mulți evrei erau medici și finanțiști talentați. Evident, soarta evreilor era la cheremul capriciilor princiare.
Atunci când nu mai putea înapoia datoriile sau se lăcomeau la averea tot mai mare a comunităților evreiești, marii seniori nu se fereau să asmută gloata la măcel și jaf. În Principatele Române, evreii au ajuns în număr mare prin secolele XVI-XVII fugind din calea persecuțiilor. Românii erau mult mai toleranți. „Evreii au venit în această zonă (n.r. a Principatelor Române) din vest (Germania, Boemia, Ungaria), nord (Polonia) şi sud (Imperiul Otoman, unde sefarzi alungaţi din Spania au găsit în Ţările Române un rai al toleranţei)”, arată profesorul doctor Ladislau Gyemant într-un articol, ”The Romanian Jewry: Historical Destiny, Tolerance, Integration, Marginalisation” Comunitățile evreiști au beneficiat de protecția marilor boieri și a domnitorilor. Evident nu din omenie, ci din interes. Evreii le furnizau împrumuturile necesare pentru obținerea tronului de la turci. „A doua componentă importantă a activităţii economice evreieşti a fost aceea a aprovizionării cu credite necesare atât conducătorilor, dar şi comunităţile rurale şi urbane. O parte a celor care doreau tronul obţineau nominalizarea după ce apelau la serviciile creditorilor evrei influenţi în capitala otomană”, scrie Ladislau Gyemant.
În plus, o parte a domnitorilor i-au adus pe evrei pentru a dezvolta economic târgurile și orașele. Agentul papal Cristofor Bruti, ajuns în secolul al XVI lea în Moldova, amintea faptul că negoţul principatului era controlat în mare parte de evrei polonezi. Prin secolul al XIX lea, evreii erau preferați ca arendași de boierii care renunțau la viața la țară pentru distracția de la oraș. S-a ajuns la situația în care evreii au devenit cea mai numeroasă minoritate de pe teritoriul Principatelor. În anul 1899 au fost înregistrați peste 269.000 de evrei în Moldova și Valahia, adică 4.5% din populația Regatului României.
Cu toate acestea evreii nu aveau drepturi politice și sociale. Nu se puteau căsători cu localnicii și nici nu vor avea drept de vot, dreptul de a fi aleși în funcții publice, și multe altele. Iar această stare de fapt s-a menținut până la finele secolului al XIX lea. Articolul 7 din Constituția României din 1866 prevedea că „Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”. Adică, evreii fiind mozaici nu putea primi cetățenia. Fără cetățenie nu aveau drepturi politice. „Numai împământenirea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice”, indica articolul 8 din aceeași constituție.
Independența României condiționată de problema drepturilor minorităților
Situația evreilor în Europa a fost asemănătoare Principatelor până după jumătatea secolului al XIX lea. Așa cum remarca și istoricul Ioan Scurtu într-un articol dedicat statului politico-juridic al evreilor din România, pe site-ul personal, Convenția de la Paris adoptată de Marile Puteri europene, cu valoare de constituție, nu acorda drepturi politice evreilor. „Acest document, cu valoare de Constituţie, menţiona că cele două ţări vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Articolul 46 al Convenţiei prevedea: „Moldovenii şi valahii vor fi toţi deopotrivă înaintea legii, înaintea contribuţiilor (dărilor) şi primiţi deopotrivă în funcţii publice […] Moldovenii şi valahii de orice rit creştin ( subl. ns.) se vor bucura deopotrivă de drepturile politice. Exersarea acestor drepturi se va putea întinde şi la celelalte culte prin dispoziţii legislative” Formularea potrivit căreia de drepturile politice beneficiau locuitorii de „orice rit creştin” arată limpede că cei de rit mozaic, adică evreii, erau excluşi de la aceste drepturi”, preciza Ioan Scurtu în „Statutul politico-juridic al evreilor din România(1858-2004)”.
Totul s-a schimbat într-un singur deceniu. La nivel european, reformele politice și sociale, sub impulsul perceptelor iluministe de egalitate și drepturi naturale, multe personalități ale vremii au militat pentru drepturile sociale și politice ale vremii. În plus, mulți evrei erau prosperi oameni de afaceri, intelectuali de renume, specialiști în diferite domenii, și s-a dorit intregrarea lor în societățile europene. Mulți evrei au luat nume europene și erau deschiși la adoptarea tradițiilor din țările în care locuiau. Așa s-a ajuns la situația în care multe țări occidental-europene au reușit să integreze populațiile evreiești, să le ofere cetățeni și implicit drepturi politice.
„În anii ′60 – ′70 ai secolului al XIX-lea pe plan european s-a produs o anumită evoluţie, în sensul acordării de drepturi politice (cetăţeneşti) pentru evrei. Acest fapt s-a reflectat în unele documente internaţionale, care au vizat şi România. În octombrie 1872 a avut loc la Bruxelles prima Conferinţă internaţională evreiască la care s-a cerut acordarea drepturilor civile şi politice pentru evreii din România”, preciza Ioan Scurtu în același articol. Autoritățile românești nu s-au sinchisit să dea curs acestor cereri. A venit însă momentul în care „chestiunea evreiască” a devenit cheia independenței de stat a României. Cine s-ar fi așteptat la asta? După războiul ruso-turc din 1876-1877 (Războiul de Independență), Marile Puteri au obligat practic Regatul României să renunțe la discriminarea politică a populației evreiești.
„Înaltele Părţi Contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole: Articolul 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte beneficiul drepturilor civile şi politice, admiterea în funcţii publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate. Libertatea şi practica oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizării ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religie, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”, se arăta în articolul 43.
Ce părere avea Carol I despre această situație
Această condiție pusă României a stârnit controverse în țară. Inclusiv Carol I spunea că „naţiunea română nu a fost niciodată şi nu este nici astăzi animată de spirit de intoleranţă”. În plus, acesta justifica restricțiile legislative la adresa evreilor din cauza numărului prea mare de migranți care veneau în țară. „Domnitorul aprecia că imigraţia a căpătat caracterul „unei adevărate invazii”, astfel că elementul străin apăsa greu asupra dezvoltării comerţului şi industriei naţionale, iar acest fapt a impus anumite restricţii legislative. Presiunile marilor Puteri asupra României au fost extrem de puternice, mai ales din partea Germaniei, astfel că oamenii politici români au decis să dea curs favorabil obligaţiei asumate prin articolul 44 al Tratatului de la Berlin”, preciza Ioan Scurtu.
Presiunile occidentale și dorința de a obține recunoașterea independenței au dus la modificarea articolului 7 din Constituția României. Prin această modificare evreii care au participat la Războiul de Independență au primit cetățenia. Ceilalți o puteau obține în urma unei cereri individuale care putea fi aprobată prin votul Parlamentului. Drepturile evreilor au fost puse în discuție și cu ocazia Marii Unirii, atunci când românii au fost puși să garanteze drepturile minorităților care erau înglobate pe teritoriul românesc odată cu descompunerea Imperiului Austro-Ungar.
