Cele mai bizare și penibile războaie din istoria umanității. Când armatele au fost învinse de păsări și găleți
Războaiele reprezintă o pagină întunecată și dramatică a istoriei umanității. Dar sunt și unele care strârnesc zâmbete sau chiar hohote de râs. Și asta fiindcă au fost provocate din motive atât de absurde încât cu greu se poate crede că au avut loc vreodată.
Războiul găleții FOTO ndbosch.medium.com
Războiul a fost o constantă a istoriei umanității. Au fost atât de multe războaie că aproape li s-a pierdut șirul. Majoritatea au fost declanșate din dorința de a acapara resurse, de a câștiga noi teritorii, din dorința de a obține mai multă putere, din orgolii personale sau chiar din dragoste și gelozie.
Au fost însă și războaie care au pornit din motive stupide, sau au fost absurde în sine. Mii de oameni au murit pentru o găleată furată sau pentru un meci de fotbal pierdut. Ba chiar oamenii s-au bătut cu niște păsări, pierzând războiul. Au fost cele mai tragico-comice momente ale istoriei militare a umanității, care la prima vedere par doar o glumă proastă.
Cum s-au războit oamenii cu păsările și au pierdut
Unul dintre cele mai bizare și aparent absurde războaie din istorie a purtat numele de „Războiul Emu” și a avut loc în anul 1932, în Australia. Culmea, acest război nu s-a desfășurat împotriva oamenilor, ci împotriva unor păsări. Poate de aici și absurdul situației. Mai precis, armata australiană s-a luptat cu populația de păsări Emu de pe teritoriul Australiei timp de trei luni. Păsările Emu sunt asemănătoare struțului, nu zboară, aleargă foarte repede, au picioare lungi cu gheare foarte puternice și sunt destul de înalte. Adică, o pasăre Emu ajunge la o înălțime de 1.9 metri, fiind a doua pasăre ca înălțime din lume, după struț. Păsările Emu sunt omnivore, mâncând mai ales semințe, flori, iarbă și insecte.
Ce le-a cășunat australienilor pe aceste păsări? Ei bine, totul are legătură cu agricultura și niște obiceiuri proaste ale acestor penate. Povestea a început după Primul Război Mondial. Veteranii din armata australiană, care au luptat alături de britanici în Marele Război, au primit terenuri de la guvernul Australiei. În general acestea se aflau în Australia de Vest, în zone pe care guvernul dorea să le dezvolte din punct de vedere agricol. Odată cu Marea Criză economică din 1929, veteranii transformați în agricultori au fost încurajați să își mărească suprafețele cultivate cu grâu, în schimbul unor subvenții. Guvernul nu s-a ținut de cuvânt iar prețul la grâu a scăzut alarmant, riscând să bage-n sapă de lemn tot mai mulți agricultori. În plus, situația a fost complicată de sosirea, prin migrație, a peste 20.000 de păsări Emu în zona Australiei de Vest.
Caricatură privind „Războiul Emu” FOTO washingtonpaper.com
Aceste păsări au considerat că terenurile cultivate erau un habitat bun și s-au stabilit în zonă. Au început să creeze pagube substanțiale. Adică au distrus culturile dar și gardurile care împrejmuiau zonele de cultură, ceea ce a facilitat pătrunderea iepurilor care au completat tabloul dezastrului. Cel mai afectat a fost districtul Campion din Wheatbelt, Australia de Vest.
Fermierii au făcut o petiție disperată la Guvern. Pentru a nu scăpa situația din mână și mai ales pentru a-i îmbuna pe fermierii nenorociți și de recomandările greșite, dar și de minciunile cu subvențiile, miniștrii s-au grăbit să le facă pe plac și efectiv au declarat război păsărilor Emu. Ministrul Apărării, Sir George Pearce, a trimis în octombrie 1932 soldați ai Artileriei Regale Australiene înarmați cu mitraliere Lewis și peste 10.000 de cartușe, sub comanda maiorului Gwynydd Purves Wynne-Aubrey Meredith din Regimentul 7 Artilerie Grea. Ceea ce părea o formalitate s-a transformat într-un adevărat „război” de guerrilă al păsărilor Emu.
După ce câteva sute au fost ucise de mitraliere, păsările s-au organizat incredibil. În a patra zi a „campaniei”, soldații austrielieni remarcau că „fiecare haită pare să aibă acum propriul lider, o pasăre mare cu pene negre, care are o înălțime de 1,8 metri și veghează în timp ce tovarășii săi își desfășoară munca de distrugere și îi avertizează despre apropierea noastră”.
În plus, Emu erau greu de doborât. „Dacă am avea o divizie militară cu capacitatea de a rezista la gloanțe ca aceste păsări, ar înfrunta orice armată din lume. Pot înfrunta mitralierele cu invulnerabilitatea tancurilor. Sunt ca zulușii pe care nici măcar gloanțele dum-dum nu i-ar putea opri”, mărturisea maiorul Meredith. După două tentative, soldații australieni efectiv s-au retras.
Numărul de păsări Emu ucise era insignifiant față de numărul efectivelor totale. Victorie totală pentru Emu.
Peste 3000 de oameni morți pentru o găleată
Un alt război complet absurd a avut loc cu cinci secole mai devreme decât luptele australienilor cu Emu. Mai precis, în anul 1325 în Italia medievală. Și totul a pornit de la o găleată. Dar să începem cu începutul.
„Războiul găleții” așa cum a rămas în istorie s-a purtat între două orașe-stat rivale din zona Emilia-Romagna, în nordul Italiei. Ambele orașe erau conduse de două facțiuni puternice de negustori și bancheri italieni numite guelfi și ghibelini, în funcție de apartenența față de Imperiul Romano-German. Cele două facțiuni s-au luptat timp de trei secole pentru putere și supremație. În jurul anului 1325, Modena capturase castelul Monteveglio, aflat în stăpânirea bolognezilor.
Tensiunea dintre cele două orașe crescuse. Nu era nevoie decât de o scânteie pentru a începe din nou războiul. Focul s-a aprins de la o găleată. Poveștile medievale spun că într-o noapte din anul 1325, un grup de soldați din Modena trimis într-un raid prin teritoriile rivalilor, a intrat pe furiș în Bologna și a furat găleata din lemn de stejar de la fântâna municipală. Găleata a fost expusă, ca un trofeu, în palatul lor comunal.
Pentru bolognezi a fost un afront prea greu de îndurat. Mulți cred că de fapt i-a deranjat capturarea castelului Monteveglio, dar și faptul că nu au fost suficient de vigilenți în noaptea furtului. Bologna a adunat o armată de 32000 de oameni care a plecat împotriva Modenei, în luna noiembrie a anului 1325. Oamenii erau dornici să-și recupereze găleata dar și onoarea terfelită. Cei din Modena au reușit să adune doar 5000 de infanteriști și 2000 de cavaleri.
În jur de 3000 de oameni au murit în Războiul Găleții FOTO alchetron.com
Cele două armate s-au întâlnit pe câmpul de la Zappolino. Deși modenezii se aflau într-o poziție inferioară din punct de vedere tactic, în câmpie, trupele lor era călite în luptă, fiind formate mai ales din contondiere, soldați profeșioniști care practicau mercenariatul. În aceste condiții deși erau depășiți numeric cu aproape șase la unu și practic înconjurați de inamic, luptătorii din Modena au luptat cu multă iscusință și curaj. În doar câteva ore și-au pus inamicul pe fugă. Soldații din Modena i-au umilit pe bolognezi. I-au urmărit până la Bologna, au pătruns în oraș și au provocat distrugeri mari lăsând orașul fără apă. Ca umilința să fie totală, cei din Modena le-au furat bolognezilor și cea de-a doua găleată, găsită la o fântână din apropierea porților orașului. Pentru cele două găleți au murit peste 3000 de oameni.
Un derby al orgoliilor și un măcel cumplit
În categoria războaielor absurde poate intra lejer și conflictul sângeros dintre Hondus și Salvador petrecut acum aproximativ cinci decenii. Adică am putea spune în lumea modernă. Pretextul: un derby fanatic pentru calificarea la Cupa Mondială din 1970. Evident, acest război cunoscut drept „Războiul fotbalului” are rădăcini mult mai adânci și a izbucnit pe fondul unor tensiuni existente.
Totul a plecat de la imigrație, xenofobie și naționalism. În 1969, Honduras avea o suprafață de peste cinci ori mai mare decât El Salvador, dar salvadorienii erau cu 40% mai numeroși decât cei din Honduras. Așa că la începutul secolului al XX-lea, salvadorienii începuseră să migreze în număr mare în Honduras. Până în 1969, peste 300.000 de salvadorieni locuiau în Honduras, reprezentând peste 10% din populația țării. Marii proprietari de companii agricole din Honduras au pus însă presiune pe guvern pentru a scăpa de imigranții salvadorieni care, spuneau aceștia, ocupă terenurile naționale.
Ca să le facă pe plac, guvernul din Honduras a dat o lege privind reforma funciară. Legea a început să fie aplicată din 1967 iar mare parte a terenurilor ocupate ilegal de salvadorieni au ajuns în proprietatea guvernului și a municipalităților din Honduras.
Pământul a fost redistribuit localnicilor, iar salvadorienii expulzați din Honduras. Inclusiv cei care locuiau de mult în țară. Evident, acest lucru a dus la animozități profunde între cele două țări. Dar nu suficient cât să ducă la conflict armat. Picătura care a umplut paharul a fost însă o serie de meciuri de calificări pentru Cupa Mondială din 1970. Și asta în condițiile în care latino-americanii sunt fanatici în ceea ce privește sportul cu balonul rotund. În iunie 1969, El Salvador și Honduras jucau meciurile de calificare pentru Cupa Mondială din 1970, în două manșe. Primul meci a avut loc în Honduras, pe 8 iunie 1969.
Meciul de fotbal dintre Honduras și El Salvador FOTO attackingfootball.com
Fotbaliștii din Honduras s-au impus cu 1 la 0. Fanii salvadorieni au incendiat stadionul din Tegucigalpa. În cel de-al doilea meci, Salvadorienii au reușit să-și ia revanșa la fotbal și au câștigat cu 3 la 0. Victoria celor din El Salvador a fost urmată de revolte anti-salvadoriene în tot Hondurasul. Pe 26 iunie 1969 s-a jucat și cel de-al treilea meci de departajare. Meciul s-a jucat pe teren neutru, în Mexic. Salvador avea să câștige și acest meci, cu scorul de 3 la 2 în prelungiri. Răzbunarea fanilor fanatici din Honduras a fost cruntă împotriva salvadorienilor care mai rămăseseră la ei în țară.
Tocmai de aceea s-a ajuns la situația în care El Salvador a rupt orice legături diplmatice cu țara vecină, fiindcă așa cum declarau oficialitățile salvadoriene, peste 12.000 de cetățeni au fost obligați să fugă din Honduras, după meci, pentru a-și salva viața. „Guvernul Hondurasului nu a luat nicio măsură eficientă pentru a pedepsi aceste crime care constituie genocid și nici nu a oferit asigurări de despăgubiri sau reparații pentru daunele cauzate salvadorienilor”, precizau oficialitățile salvadoriene.
Și a început războiul între El Salvador și Honduras. A durat doar patru zile, între 14 și 18 iulie 1969, cu lupte intense de stradă, dar și la granițe. În total au murit peste 1000 de militari dar și în jur de 2000 de civili. Războiul s-a încheiat în urma intervenției Organizației Statelor Americane (OAS), care a cerut un armistițiu și a amenințat cu sancțiuni economice împotriva El Salvadorului dacă nu își retrage trupele din Honduras.
